Sarut Mana doamna Doina Cornea

O Doamna a tarii Romanesti.

O Mama care chiar si in cele mai pierdute momente ale tarii,

Are curajul cu vocea ei blanda sa indemne spre corectitudine,

Spre moralitate spre constiinta, spre Dumnezeu.

"Ce să fac însă cu miliţianul din poartă? Dar cu securistul care m-a lovit şi insultat... care încearcă să-mi întemniţeze spiritul şi să-i răpească puterea? Cu ei ce să fac? Cum să-mi păstrez libertatea faţă de ei, înţelegând prin libertate lipsa oricărei convulsii interioare, lipsa oricărei condiţionări de ură? Cum să mă feresc de închidere, de împuţinare şi uscăciune? Ajută-mă, Doamne, să-mi însuşesc învăţătura lui Iov: să-i proiectez şi pe ei în planurile Tale absolute, care mie îmi scapă, dar pe care, chiar neînţelegându-le, trebuie să doresc să le accept cu supunere (sunt şi ei creaturile Tale) şi cu dragoste de Tine."

Suntem, în fond, cu toţii produsul parţial al propriilor noastre răutăţi comise cândva, precum şi al căderii noastre comune

Libertatea, ca experienţă trăită, nu o percep decât în momentele mele de iubire de Dumnezeu, implicată în relaţiile: eu – lume, eu – tu

Mult mai greu mi-a fost şi îmi este să mă războiesc cu egoismul meu. Atâta timp cât duşmanul, opresorul este unul exterior şi te ridici împotriva lui în numele dreptăţii, apărând demnitatea unei societăţi, a unui grup sau chiar a unui individ, e mult mai simplu.

Îmi reamintesc cu oarecare plăcere gestul meu de solidaritate spontană faţă de colegii mei de clasă evrei, printre care prietena mea, Fanny Klein, în acea şcoală maghiară, când (în 1944, spre primăvară) profesorul de sport, Supiter Robert, responsabil de mişcarea fascistă autohtonă (nyilaskeresztes), i-a umilit îngrozitor pe aceşti copii, cu steaua lui David prinsă de uniformă, în faţa tuturor elevilor adunaţi în sala festivă a şcolii, arhiplină, să asiste tăcuţi la spectacolul jalnic pe care ni-l oferea. După un şir de întrebări retorice puse nouă, neevreilor, de tipul: „ştiţi voi, copii, de ce mor taţii voştri pe front?“, la care, bineînţeles, răspundea tot el: „Din cauza lor!“, arătând cu degetul spre colegii evrei, rechizitoriul s-a sfârşit cu bine cunoscutul urlet: „marş afară!“. M-am ridicat şi eu de pe scaun, ţinând-o de mână pe Fanny care plângea, şi am ieşit odată cu ea din sală, în ciuda strigătelor profesorului care, de data aceasta, mi se adresau mie: „Hai înapoi, Cornea, tu nu trebuie să ieşi!“. Nu m-am întors.

Cluj, la 2 februarie 1989

Participarea la neadevăr este singura legătură între membrii societăţii noastre actuale. Ea duce la forme de necinste colectivă şi la anularea demnităţii noastre ca neam. 

Adaug eu umil...putini au fost si sunt cei ce sunt romani.

din http://www.revista22.ro/jurnal-ultimele-caiete-5976.html

poze din old.cotidianul.ro